twitter
rss

Banuiam de un timp ca este ceva in neregula cu Dani. Pana la 1 an si jumatate se dezvoltase aparent normal, motricitatea lui era absolut normala pentru varsta lui, un pic cam neatent mai ales cand il strigam si spunea cateva cuvinte. Dupa 1 an si jumatate starea lui a inceput sa se degradeze vizibil, daca pana atunci mai spunea cuvinte, acum refuza sa mai spuna ceva, nici macar mama si tata.

 Am crezut ca e incapatanat, lucru normal pentru aceasta etapa, acompaniata evident si de trantit pe jos, lovit cu pumnii in cap sau mai rau de perete si usa, mai ales cand nu-i satisfaceam poftele. Am trecut repede peste etapa trantitului si lovitului prin simpla ignorare, si accentuarea faptului ca doar pe el il doare iar pe mine nu ma afecteaza cu nimic, nu ma intereseaza si nu ma impresioneaza.

Pe la 1 an si jumatate l-am operat pe Dani de hernie inghinala la spitalul Grigore Alexandrescu, cu anestezie totala. Am fost bine tratati, evident in urma marilor mici atentii. Tot in acelasi timp am ramas insarcinata cu Mircea. Uneori nu-mi dadeam seama daca Dani intelege acest lucru, pentru ca ma privea senin, fara expresie, nu spunea nimic, nu ma mangaia pe burta cum am auzit ca faceau alti copii de aceeasi varsta cu el si in aceeasi situatie. Cred ca de fapt ignora aceasta schimbare din simplul fapt ca nu putea concepe existenta unui rival. Si intr-adevar socul lui a fost vizibil cand m-a vazut venind de la maternitate. Pe Mircea il tinea nasa lui in brate. Dani avea 2 ani si se juca in curte, langa usa. Mi-a zambit cand m-a vazut si apoi a incremenit cand l-a observat pe Mircea. Parca ii cazuse cerul in cap. M-am simtit groaznic. Bunica ii cumparase un autobuz rosu ca sa i-l dea cadou din partea lui Mircea, in speranta ca-l va accepta mai repede si mai usor. Daca la altii mersese aceasta strategie, la Dani nu a contat deloc. Se simtea tradat.

Stiam ca Dani este mai sensibil si dezvoltarea lui era usor decalata, asa ca m-am gandit sa peterec cat mai mult timp cu el, pentru a-i arata ca nu s-au schimbat prea multe o data cu nasterea fratiorului. M-am jucat si mai mult cu el. Am iesit impreuna si mai mult pentru a-l obisnui cu oamenii si magazinele de care avea atat de mare oroare. Noroc ca Mircea manca lapte praf si l-am dat in grija bunicii.

In consecinta Dani nici macar nu-l privea pe fratele lui iar de cate ori plangea, Dani se ducea si inchidea usa de la camera lui Mircea , pentru a nu-l mai auzi. Il deranja. Si aceasta ignorare a durat aproape 6 luni, intre timp Mircea statea bine in fund si incepuse sa se deplaseze cu premergatorul. Dani l-a perceput altfel, devenise ceva interesant, posibil partener de joaca. Stiu ca eram toti in camera lui Mircea si ne uitam la televizor cand Dani a venit cu un stix in mana si i l-a bagat in gura bebelusului. Am ramas toti muti, ne uitam unii la altii. Apoi l-am incurajat pe Dani sa-l hraneasca mai departe. Acesta a fost primul contact si din fericire urmatoarele au fost mai dese si mai bune.

Pentru ca Mircea a mers in patru labe de la 7 luni, Dani s-a conformat si el si a inceput sa-l imite pe Mircea. Mentionez ca Dani a mers direct in picioare la 1 an, sarind etapa mersului de-a busilea. Noroc ca Mircea a inceput sa mearga singur la 10 luni si terenul de joaca s-a marit considerabil pentru amandoi.

Mircea repeta inca de la 7 luni foneme, ma, ta, be, ba, ga, ego si Dani il imita. Asa se poate spune ca a inceput Dani sa vorbeasca din nou.

Pe la 2 ani si 4 luni am mers cu Dani la un psihologoped specializat in terapia copiilor cu autism si ADHD.



3 comments:

  1. Cred ca momentul intoarcerii de la spital e groaznic pentru toate mamicile care au copii de varste atat de apropiate. Cele 3 zile cat am stat la spital au fost un chin, era prima data cand plecam atat de mult de langa Mihai (1 an si 5 luni) si ma chinuia dorul, plus ca ma gandeam mereu sa nu pateasca ceva, pt ca nimeni nu ii cunoaste la fel de bine ca mine toate tabieturile. Cand am ajuns acasa a incremenit si el; se uita la mine ca stana de piatra, ca la o straina, si am simtit ca imi ingheata inima. E drept ca in alea 3 zile totul s-a schimbat in jurul lui - amenajarea noii camere, nerespectarea programului cu care era obisnuit... Mariei nu i-a acordat multa atentie la inceput, era ca o jucarie de plus pt ca nu vb si nu se misca. In urmatoarea saptamana l-am acomodat incet incet cu ea: ii ziceam ca in patutul ala roz face nani bebe, ca bebe a facut caca (si se ridica curios sa vada cate ceva pe masa de infasat) si nu l-m lasat sa vada ca ii dau sa suga, el stie ca bebe papa laptic din biberon. Si ceea ce a fost foarte important, de cate ori eram cu ea in brate, tot lui ii acordam atentie; cand ea plangea si o luam in brate, ii spuneam ca pe bebe o doare burtica si apoi continuam activitatea pe care o avem cu el, car care imi permitea sa am grija si de Maria - citeam de pe carti, analizam vreo masina, jucam cucu-bau sau, mai tarziu, il alergam prin casa. In vreo 2-3 saptamani a acceptat-o, si de abia dupa 4 saptamani a reinceput sa faca tot cea ce facea cu mine, inainte de apatitia Mariei. Acum, cand ea are aproape 3 luni nu o baga prea mult in seama, dar vine sa vb cu ea (si e super ca si ea reactioneaza imediat cand il vede), o mangaie si o pupa si chiar vrea sa o ia in brate. Ce va fi mai departe...vom vedea. Dar din toate astea am invatat un lucru f important: copiilor trebuie sa li se respecte programul... nu ma refer numai la masa si somn, ci si la activitati (daca 3 zile nimeni nu a mai citit cu Mihai, mi-a luat 4 saptamani sa il fac sa redevina interesat de carti si, cel mai important, sa ii calmez neastamparul).

  1. :) De cand am aplicat tehnica cu "pe tine te doare" si "din cauza ta te doare", asa cum m-ai sfatuit, dlui Mihai nu prea i se mai pare o activitate interesanta datul cu capul de usi si podele...

  1. ma bucur ca a functionat si la tine, este cea mai buna metoda.

Related Posts with Thumbnails