Altheate

Concepţia romantică a vremii despre femeie o prezenta ca „o fiinţă bizară şi misterioasă aşa de slabă şi totusi puternică, aşa de strălucitoare, de gingaşă, graţioasă şi veselă”¹. La această concepţie contribuia foarte mult vestimentaţia compusă din valuri întregi de voal diafan care transformau femeia într-o zână, a carei existenţă nu avea nimic în comun cu realul.

Femeia era privită, în general, ca o păpuşă frumoasă menită să fie alături de bărbatul ei, fără a juca un rol prea important în societate. S-a încercat scoaterea în evidenţă a slabiciunii fizice şi chiar intelectuale a acestei fiinţe fragile². Foarte puţine referiri la calităţile intelectuale ale femeii apar în părerile contemporanilor. Situaţia femeii române era asemănătoare cu cea a femeii din apusul Europei, adică soţul era preocupat de afaceri şi de politică iar doamna stătea acasă. Ea avea foarte mult timp liber pe care îl întrebuinţa în mare parte pentru a se aranja şi pentru a participa la diverse adunări de societate unde îşi putea etala toaleta.

Dr G Bercar spunea într-o conferinţă publicată în 1891 la Bârlad că: ”sensibilitatea, mobilitatea şi nervositatea sunt caracterele distincte ale femeii şi acestea impun un mod de vestimentaţie variabil, colorat şi elegant”. Capriciul era tolerat cu îngaduinţă, singura arma a sexului slab fiind viclenia. În aria noastra de civilizaţie exista în secolul trecut prejudecata că moda e un conglomerat de „mofturi feminine”.

Moda vestimentară era una din preocupările de bază ale femeii române şi de abia spre sfârşitul secolului, odată cu emanciparea feminină, aceasta a trecut în plan secundar. Haina începe să nu mai insemne doar nobleţe şi bogăţie, adică diferenţă evidentă între clasele sociale, ci preocupări şi aspiraţii. Femeile înţeleg că mai importante sunt realizările ei şi nu felul în care apare îmbrăcată pe stradă. Haina nu suplineşte inteligenţa sau bunătatea.

Atitudinea faţă de vestimentaţie se schimbă în secolul XX, interesează mai mult cât este de practică şi de lejeră. Funcţia socială a costumului este treptat eclipsată, însă nu va dispărea niciodată.

Această stare de fapt se va observa şi din analiza atitudinilor diferitelor mijloace de informatie publică.

3.1. Atitudinea presei faţă de moda feminină

Dacă iniţial, presa românească oferea doar descrieri ale toaletelor la modă şi o enumerare a bunelor maniere cerute în societate la vremea respectivă, cu timpul se va trece de curtoazia şi păstrarea unui limbaj protector faţă de modă şi doamne, pornind chiar un atac contra acelora care fac din modă unicul lor ţel în viaţă. La început aluziile erau voalate, subtile, pornind de la descrierea unor lucruri evidente, cum ar fi timpul prea mare acordat de femeie pentru imaginea ei publică, ceea ce denota fie egoism, fie snobism. Însă asfel de luări de poziţie sunt mai frecvente în ziarele de interes general şi mai puţin în revistele de modă, de specialitate, a căror deviza era : „anul aceste se poartă […], aşa e ordinul şi nu e femeie care să nu asculte de ordinele faimosului general ce se numeşte Moda”³.

Într-un articol al vremii autorul arăta că „ toaleta este ocupaţiunea principală a damelor din timpul de faţă”⁴ şi că „ partea cea mai mare a dilei este sacrificată toaletei. Mai întâi este toaleta de dimineaţă, o îmbrăcăminte legeră potrivită cu timpul unde părul netedit este ascuns sub o bonetă gentilă[…]. Toaleta de dimineaţă e înlocuită de toaleta de vizită. Sera vin soarelele, Teatru seu Opera, unde eraşi se face o noua toaletă.[…] Eta , pe scurt ocupaţiunea dilei, care mai totă este consacrată numai toaletei”⁵ . Aceasta obsesie pentru îmbrăcăminte şi eleganţă, a femeilor, este usor ironizată în asfel de articole, din ziarele vremii.

Efectele acestei obsesii pentru moda de orice fel se pot observa într-un articol al revistei „Vatra”: „Dama modernă îşi lasă copilul în braţele doicei, iar ea ţine în braţe câni. Dama modernă îşi maltratează barbatul, slugile şi pianul; înjură şi cântă de se sperie vecinătatea. Dama modernă se duce la biserică numai când are pălărie nouă; la prietene se duce numai ca să-şi dea vânt poftei de clevetire. Dama modernă dorme până la amiadi; ea n-are idee ce e degetarul şi nu poate deosebi un ac de cusut de o furcă. Dama modernă ar da mult să ştie în ce ţară creşte sarea din păment şi cum sug puii de pasere lapte de la mamele lor. Dama modernă mănâncă pe ascuns oue şi şuncă iar la masă între oaspeţi ia numai doue linguri de supă, ca să se arate delicată, iar când o întrebi cum se numeşte cel mai mic copil al ei, îţi răspunde „Nu ştiu, domnule, întrebaţi ve rog pe doică””⁶.

Femeii i se recunoştea dreptul de a fi elegantă, chiar şi cultă, însă fără a-şi însuşi prerogativele bărbatului, adică dreptul la vot sau la exercitarea unor profesii considerate masculine, cum ar fi avocatura şi politica. Opinii discriminante apar reproduse chiar şi în presă. Unii erau de părere că femeia nu era altceva decât o creatură „qui s’habille, qui babille et qui se deshabille”⁷. Împotriva acestor discriminari se va contura poziţia mişcării feministe, axată pe ideea emancipării femeii prin educaţie şi nu prin moda vestimentară şi cochetărie.

Modelul vestimentar propus doamnelor noastre, în toate ziarele româneşti, era cu precădere cel francez: „ La alergările de primăvara am observat o tendinţă spre sobrietate. Elegantele noastre vor să-şi lepede ornamentaţia bogată şi policromatică a levantinelor şi să adopte unitatea armonica a modei pariziene. Aceiaşi tendinţă am remarcat-o în recepţiile diplomatice şi în căsătoriile din lumea bună. Peste tot eleganţa bucureşteană caută să se emancipeze şi să se îndrepte spre adevărata frumuseţe”⁸. Însă această tendinţă se observă de-abia puţin înainte de primul război mondial, altfel vestimentaţia era pompoasă şi prea puţin practică.

Remarci personale ale ziariştilor la adresa unor mode încep să se facă simţite, este adevărat cam timid: „ Nu se vede decât aur şi argint pe rochii, pe mantale, pe pălării. Lucrurile aşa scânteietoare nu sunt agreate de toţi, însă gustul timpului este de a lua ochii”⁹.

Când moda încearcă să se impună cu orice preţ, chiar nesocotind bunele maniere, ziarele încep să ia atitudine şi să ofere sfaturi pentru a stopa unele deprinderi considerate „bizare” şi chiar de prost gust: „Nu este bine ca o doamnă, într-un costum splendid de teatru ori de bal, să umble pe stradă. Pretutindeni ved doamne, chiar din societatea înaltă, care caută să-şi facă o reputaţie îmbrăcându-se bizar şi urmând cu furie cele mai mici capricii ale noului”¹⁰.

Ziarele încep treptat, treptat, să condamne mai vehement, în rubricile lor dedicate mondenităţii, femeia a cărei viata gravitează în jurul hainelor şi ale aparenţelor: „Femeea pentru care capriciul şi moda sunt singurii idoli, singurele obiecte ale cugetărilor ei, ale vorbelor ei, ale dorinţelor ei, este fiică rea, nevastă necredincioasă, mumă nenorocită. O femee crescută bine alergă pote după modă, dar mai înainte de a o urma observă dacă e decentă, dacă va dura. După ce a ales, ea o modifică după gustul şi persona sa”¹¹.

De asemenea ziarele încep să catalogheze tipurile de femei elegante: „o femee elegantă, care nu este practică în acelaşi timp, nu merită să poarte acest titlu. Cochetele pot purta în plină iarna rochiile subţiri de muselină sau de gaz seara pentru că ştiu cum să se păzească la eşirea din teatru sau sala de bal”¹².

Tinerele fete erau educate încă de mici să fie elegante şi cochete. Vina pentru felul lor de viaţă de mai târziu o poartă părinţii. Aceştia le transformau încă din copilarie în copii fidele ale frivolităţii lor. Un ziar enumera lucrurile care ar putea face fericită o fată: „dă unei fete un canar sau şi numai o pisică, dă-i o duzină de raze de lună romantică, dă-i doi-spre-dece metri de materie de mătase, dă-i o porţiune de înghieţată şi câteva bomboane, dă-i vr-un boboc de trandafir şi o strângere de mână, în urmă dă-i promisiunea că-i vei cumpera o pălărie nouă[…]”¹³

Scurtarea vestimentaţiei şi noile mode din apropierea primului război mondial au şocat opinia publică care nu a întârziat să comenteze. Ziaristul A. de Herz scria în „Ilustraţiunea Română” că : „Femeile au început să se desbrace de sus în jos, până când o umbră de pudoare le-a silit să se oprească şi neputând face altfel au început acum de jos in sus, aşa încât ori unde te-ai duce, în lume, în baluri, la teatre vei avea prilejul să vezi fiinţe delicioase prea puţin îmbrăcate jenând oarecum privirea soţilor, care pe lângă chinul conturilor mai îndura şi acela al spectacolului gratuit ce-l oferă altora”¹⁴. Tot acelaşi domn constata că: „Moda face progrese uriaşe, este şireată, schimbătoare astfel încât o rochie făcută Luni nu se mai poartă Joi”¹⁵.

Legat de distracţiile preferate ale doamnelor, un ziarist scria că „balul e locul de perzanie al femeii. Cu o lună înainte de bal, în casa doamnei X e zăpăceala. În salon toate scaunele sunt ocupate de mătăsuri şi de dantele, în odaia de culcare e rufăria, în hall pantofii, în biroul lui sunt bijuteriile iar pe sofa mantaua pentru ieşirea la bal”¹⁶. Distracţiile reprezentau motive în plus pentru comandarea unor noi costume, motive pentru neglijarea atribuţiilor casnice.

Tot revistele semnalau şi ultimele invenţii ale aristocraţiei în materie de distracţii, astfel aflăm din revista „Moda ilustrată”din 1899 următorul lucru: „ pentru că balurile costumate sunt deja prea comune, persoanele nobile au inventat baluri la care, în loc de a se purta costume întregi, s-a adoptat numai coafura personajului închipuit. Pentru aceste travestiri perucile sunt indispensabile. Acestea dispensează grija căutarii unui costum, însă pune spiritul la încercare pentru că persoana trebuie să intre în pielea personajului ales şi să vorbească chiar limbajul timpului. O Ana de Austria şi un Mazarin se vor certa asupra unei chestiuni de finanţe, marchizul şi marchiza din timpul lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea trebuie să aibă o înfăţişare manierată, ei sunt nevoiţi să facă reverenţe pavanei sau graţiosul menuet”¹⁷.

Claymoor semnala, în Almanach du high-life, noutaţile din stilul de viaţă al aristocraţiei române: „Les dejeuners sont a la mode; les dejeuners en musique. La nappe disparait sous les fleurs odorantes, les femmes portent des costumes Louis XV de nuances tendres et gaies. Un orchestre eloigne joue des airs doux et naifs. Les menus sont des chefs d’oeuvre de calligraphie et de science gastronomique. La conversation est plaine de verve et d’antraine[…]”¹⁸

În 1914 cronicile ziariştilor devin mai îndrăzneţe, se reproduc chiar dialoguri ale doamnelor, referitoare la alte doamne:

„- Mi-ar fi ruşine să vin cu o astfel de rochie.

-E moda. Aşa o să se poarte la anul!

-La anul o mai merge, dar acum! Zău , femee în toată firea, cum îi vine! O nebună!” Ş i urmează şi comentariul ziaristului „acestei doamne, doamna la modă i-a luat amantul”¹⁹.

Ziarele introduc de asemenea şi anecdote legate de moda vestimentară şi cheltuielile enorme şi periodice la care doamnele îşi supun bărbaţii:

„ O femeie, supărată că barbatul său nu voia să-i cumpere o rochie, îi zice: Am să mor de supărare şi înmormântarea mea o să te coste mai mult!

• Da, dar va fi o cheltuială care nu va mai reîncepe”²⁰ .

Cumpărarea unor rochii noi nu reprezenta o problemă în familiile mari, însă pentru mica burghezie aceste cumpărături erau de multe ori adevărate sacrificii şi totuşi bărbaţii nu puteau rezista rugăminţilor doamnelor, sfârşind prin a le face toate poftele.