Dani a luat contact prima oara, cu culorile, acuarelele, acum un an. Nu prea vroia sa-si bage degetele in culorile alea reci si ude. Am inceput sa-l invat dactilopictura. Mai temator la inceput, apoi curios, s-a manjit bine cu culori.

Atunci, la 2 ani si 8 luni prefera culorile inchise. A trecut repede de la puncte, amprente, la linii drepte, de culoare. Am pastrat prima lui tentativa de pictura. Arata cam asa.
Apoi a pictat cu pensula pe figurine de ipsos sau ceramica, la doamna psihologoped, un ou de Paste, rosu, foarte compact colorat, si apoi la atelierul de la targul Kihi-Kiha, pisicuta maro cu mustati negre.

Duminica am organizat atelier de pictura in curte. Dani a fost foarte incantat de masuta lui, de culori si de foaia mare, format A3. A stat aproape o ora, fascinat, in care a pictat singur tot ce stia. Intr-un colt, jos, in stanga a facut un copac verde si o casuta, tot verde. Mai sus a desenat cercuri si patrate, pe unele chiar le-a si umplut cu culoare. Dar mai ales a trasat linii. Multe linii. Iar culorile predominante au fost galben, portocaliu si verde. Este clar o evolutie cromatica, fata de paleta inchisa de anul trecut. Tine foarte bine pensula in mana, ba mai mult o inmoaie in apa si culoare. Parca ar fi facut asta de cand lumea. La insistentele mele a adaugat si putin albastru si mov.

I-am aratat cum sa combine cele 6 culori din tuburi, aveam doar alb, negru, verde, rosu, albastru si galben. I-am aratat cum obtinem maro, din negru si rosu, mov din albastru si rosu, portocaliu din galben si rosu, roz din alb si rosu, un verde interesant din galben si albastru. A urmarit cu atentie tot ce ii aratam si ii spuneam.

Bineinteles ca si Mircea a vrut sa picteze, a nimerit mai putin foaia si mai mult gura si mainile lui, dar ce pretentie sa am de la un copil de 1 an si 8 luni? A fost foarte interesat si el, de balaceala pensulelor in paharul cu apa, pe care l-a rasturnat de 3 sau 4 ori peste operele lui tata. A trebuit sa-i tin separati, Dani intr-un colt si Mircea in celalalt colt al curtii, pentru ca Mircea vroia neaparat sa-l ajute pe Dani sa picteze.

Workshop ABA/ Autism - 9 MAI

Asociatia de Terapie Comportamentala Aplicata in colaborare cu clinica Heartmony organizeaza pe data de 9 MAI 2009 workshop-ul:

ANALIZA COMPORTAMENTALA APLICATA (ALCATUIREA PLANULUI DE INTERVENTIE IN CAZUL TULBURARILOR DE SPECTRU AUTIST)

Tematica workshop-ului:

• Caracteristici ale copiilor cu tulburari de spectru autist;
• Analiza comportamentala aplicata (Applied Behavior Analysis - ABA):

1. Principii de terapie;
2. Antecedent - Comportament - Consecinta;
3. Principiile recompensei; importanta motivatiei pentru succesul terapiei;
4. Discrite Trial (Sd, Prompt, Reguli de masterare);
5. Analiza functionala si interventia asupra comportamentelor problema si autostimularilor;

• Evaluarea abilitatilor - Testele/ Chestionarele aplicate;
• Alcatuirea planului de interventie - cum alegem programele de terapie.
• Abordarea piramidala in terapia de recuperare a tulburarilor de scpectru autist;

Sunt invitati terapeuti, psihologi, psihopedagogi si parinti ai copiilor cu tulburari de spectru autist.

Trainer: Anca Neagu
- psiholog, specializare in Analiza comportamentala aplicata;

- psihoterapeut (specializare in psihoterapia cognitiv comportamentala);

Locatia: str. Ialomicioarei nr. 15, sector 1, Bucuresti (statia de metrou Basarab,

iesirea dinspre Nicolae Titulescu, zona Primaria sector 1)

Durata: 10.00 - 15.00

Taxa de participare: 100 ron, se achita in ziua cursului

Se acorda diploma de participare. Nu se acorda credite.

Pentru inscrieri si alte informatii trimiteti un mail cu datele personale la:

neaguancuta@yahoo.com

anca_neagu@asociatiatca.ro

tel: 0743 145 559

Ma hotarasem de cateva zile sa mergem la targul Kihi-Kiha de la Carturesti. Vroiam sa vedem teatrul de papusi, desi era cam tarziu, pe la ora 15. Dani si Mircea s-au jucat toata dimineata in curte, asa ca, pe la ora 14 cand am ajuns si eu acasa, Dani era deja obosit.
L-am imbracat repede, am luat-o si pe buni cu noi, si am urcat in primul autobuz pana la Piata Romana. L-am intrebat daca stie unde mergem, si Dani mi-a raspuns "Teatu"-teatru.Insa pe drum a adormit, desi s-a straduit sa-si tina ochii deschisi si tot repeta incet teatu. Am ajuns la Carturesti cu el in brate, adormit, in timp ce bunica incerca sa-l trezeasca. Am reusit sa-l trezim cu greu si am intrat in subsolul librariei. Am platit biletul de intrare pentru adulti si Dani o primit o insigna din lemn, pictata si cu un cap de maimutica. Pe aceasta si-a ales-o el, pentru ca mai erau si altele cu vacuta, pui, soare, buburuza. Si o revista SuperBebe. Inauntru erau copii de toate varstele, de la prichindeii care atarnati in portbebeuri, pana la cei de clasa I. Dani a fost incantat de biscuitii oferiti la bufet, si desi erau foarte tari, a rontait fericit la ei( erau pricomigdale mari).
Dani s-a dus direct la masuta de lucru din atelierul Casei Retro. Copii de toate varstele stateau cuminti pe scaunele si urmareau cu atentie ce le explica un domn. Tocmai facusera un fluturas de hartie cerata. Dani si-a luat in serios rolul si s-a straduit alaturi de ceilalti sa faca o floare, din piese suprapuse. L-am ajutat si eu putin. Apoi imi spunea ce culori au florile celorlalti. Cand au trecut la modelaj cu plastilina, am reusit cu greu sa-l fac sa-mi dea floricica, sa i-o tin. Apoi a uitat de ea pentru ca aparatul de facut forme din plastilina l-a fermecat pe loc.

Pe la ora 16 a inceput teatrul de papusi.Toti s-au asezat frumos pe covoras, Dani se uita la toti copiii, nu ma mai asculta deloc, a incercat sa comunice cu ei, spunand mai mult substantive si adjective, decat verbe. S-a cam plictisit pentru ca a inceput cam tarziu teatrul. O tot inghiontea pe o fetita mai mare.

Dupa teatru au avut activitati de taiat cu foarfeca si de facut masti din hartie. Dani a invatat sa foloseasca foarfeca. E adevarat ca si forfecutele erau haioase, cu cap de maimutica, porc si alte animale, cu lama ascunsa in interior ca sa nu se taie, cu varful rotunjit.

Dar cel mai mult i-a placut sa picteze pisicuta de ceramica, cu pensula si acuarela. Mai pictase pe ceramica un ou, la doamna psihologoped, deci era familiarizat cu tehnica. Iar ultimul atelier a constat in decorarea unei rame de fotografie, cu bucatele mici de hartie colorata si lipici.

In consecinta, am stat 4 ore acolo, in care Dani s-a comportat foarte bine, mai ales la ateliere. Si am hotarat sa mai mergem la astfel de evenimente.

A scris si Zmeura.

Am gasit un anunt foarte dragut si interesant pe Zmeura.

Targul Kihi-Kiha va avea loc pe 25 aprilie, intre orele 11-20, in libraria Carturesti , de pe bulevardul Magheru, langa cinema Patria. Se vor citi multe povesti, se vor improviza ateliere de lucru si va avea loc si teatru de papusi, intre orele 15 si 16.

Tot pe blogul Carturesti am gasit si site-ul evenimentului unde parintii isi pot inscrie copiii la workshop-urile dorite.

Eu vreau sa ma duc cu Dani sa vada teatrul de papusi, ii place foarte mult. Noi am mai fost la Motanul incaltat si La cei trei purcelusi, la Teatrul Tandarica. L-am luat cu forta si cu plansete de acolo, mai vroia sa stea, sa mai vada inca unul.

Printr-un astfel de desen putem afla cat de constient este un copil de propria schema corporala, si care sunt partile cu adevarat importante pentru el.

Opere, vol. 2 – Nevroza la copil: Micul Hans şi Omul cu lupi

M-am apucat sa-l citesc pe Sigmund Freud, seria Opere, de la Editura Trei. Si una dintre carti, volumul 2, se refera la nevrozele unor copii, micul Hans si omul cu lupi.

Micul Hans avea 5 ani si era baiatul unui medic, adept al psihanalizei intemeiate de Sigmund Freud, iar rezolvarea intregului caz este realizata printr-o corespondenta intre parintii copilului si Freud. Au existat si cateva intalniri pentru evaluare. Meritul este in mare masura al parintilor care au urmarit toata evolutia nevrozei, incepand de la 3 ani si jumatate si i-au oferit baiatului tot sprijinul pentru a constientiza si invinge aceste fobii, temeri.

Aceasta nevroza se manifesta prin fobii fata de animale, in special cai, dar si fata de trasuri sau carute pline de bagaje. Aceste fobii sunt de fapt proiectii ale unor intrebari si curiozitati legate de sexualitate, de formarea sinelui si intelegerea unor relatii si legaturi cu ceilalti.

Starea de graviditate a mamei si aparitia unei surioare vor bulversa intreg universul acestui copil si teama lui de a nu pierde afectiunea exclusiva a mamei, se va transforma intr-o frica fata de cai care cad( nasterea unui copil) si carute supraincarcate( mama gravida).

Diferentele sexuale intre el si aparitia unei surioare il fac curios, incearca sa dezlege misterul aparitiei copiilor. Aceste intrebari si scenarii apar ca urmare a refuzului parintilor de a-i explica pe intelesul lui, toate aceste schimbari importante din viata sa si a familiei sale. Explicatiile de genul a venit barza nu-l multumesc pe baiat.

In acelasi timp se confrunta cu celebrul complex oedipian, manifestat printr-un atasament puternic fata de mama si rivalitate fata de tata. Rezolvarea acestui complex se produce odata cu identificarea cu parintele de acelasi sex. Pana atunci, Hans va fantasma si cocheta cu ideea de a-si elimina intr-un fel sau altul tatal. Pentru ca isi iubeste tatal, nu el va fi protagonistul fanteziilor lui, ci animale mari de genul girafei ( substitut al tatalui).

Episoadele de narcisism se materializeaza prin iubirea de sine sau masturbare, cu timpul acestea diminuandu-se si aparand iubirea de obiect, de copii, de fetite si chiar de baieti, inteleasa ca prietenie si afectiune.

Al doilea caz prezentat in carte este cel al omului cu lupi, un alt caz de nevroza infantila, analizata dupa 15 ani de la incetarea ei. Perspectiva unui adult asupra copilariei este diferita, distorsiunile fiind mai mari, veridicitatea amintirilor fiind indoielnica, rezistenta la psihanaliza este mai puternica. Exista clar antecedente in familie, de nevroza, atat la tatal sau, cu care nu a avut o relatie prea buna, cat si la sora sa.

La acest copil s-a manifestat complexul castrarii materializat prin visul cu lupi urcati in copaci, dintre care unul fara coada. Mai tarziu frica de lupi s-a transformat in cucernicie religioasa obsesionala.

In ziua de astazi astfel de fobii sunt mai rare, pentru ca educatie sexuala incepe de timpuriu si problemele legate de constientizarea apartenentei la un gen se rezolva mai repede si mai usor, dar in secolul XIX era inca un subiect tabu.

Toti parintii isi iubesc copiii si vor tot ce este mai bun, dar de cele mai multe ori, din prea multa dragoste ii sufocam si le intarziem dezvoltarea prin mentinerea unei dependente inconstiente fata de noi. 

Iti poti iubi copilul si incurajandu-l sa faca multe lucruri singur, asigurandu-l in acelasi timp ca tu esti in spatele lui la cativa centimetrii sau metrii.

Am vazut multe familii cu copii, care prezentau tulburari din spectrul autist, unde nu se pusesera inca niste limite. Si eu am dormit cu Dani in acelasi pat, pana cand el a implinit 2 ani si 4 luni.

Cand am inceput psihoterapia, una dintre intrebari a fost legata de gradul sau de autonomie si am fost sfatuita sa-l las sa doarma singur, sa nu-i insuflu frici nesanatoase dar mai ales dependenta materna.

Iar eu sunt o persoana care accepta multe sfaturi si fac multe experimente. Intai am incercat varianta paturilor separate, dar situate in aceeasi camera. Stiam ca majoritatea copiilor autisti urasc schimbarile si se obisnuiesc destul de greu cu ele. Dani a fost curios la inceput, a si cazut de 2 ori din pat, pentru ca nu mai eram eu drept proptitoare. I-am pus o perna mare pe jos, langa pat, dar nu a mai fost nevoie de ea, a invatat repede limitele patului. Evident a venit si de cateva ori la mine in pat, noaptea, dar l-am luat frumos pe sus si l-am pus in patul lui.

Etapa aceasta intermediara a durat cam 8 luni dupa care m-am hotarat sa-l las singur in camera lui. Intai a asistat la mutarea mobilelor si pregatirea noii camere de dormit, a mea si a sotului meu, vis- a -vis de a lui. Curios, nu l-a speriat, ba chiar l-a bucurat.

Primele nopti in camera lui, singur, au fost destul de grele, se trezea peste noapte si pleca sa ne caute prin toata casa. Fugeam repede si-l prindeam  pe hol. Ii explicam ziua unde este camera noastra si cat de repede poate ajunge la noi daca are nevoie de ceva. Inca nu ma striga cand avea nevoie de ajutor. Cred ca a durat cam o saptamana sa stie unde sa vina cand se trezea noaptea. Ba mai mult a inceput sa ma si strige cand avea nevoie sa faca pipi.

Seara ii citeam o poveste si apoi asteptam sa adoarma, pentru a ma putea culca si eu. Un sigur este cert, de cand doarme singur, a devenit mai sigur pe el, ba chiar isi exprima preferintele, pentru camera lui, pentru statul in casa.

La joaca il las intotdeauna sa experimenteze, sa se catere peste tot, facandu-l doar atent la cateva pericole, dar eu stau mereu cu ochii pe el si-l incurajez. De multe ori trebuie sa-i arat cum sa se joace, dar prinde repede toate miscarile si regulile jocului, ceea ce este foarte bine. Ma bucur de asemenea ca pe partea de motricitate grosiera nu exista nici o problema. Nu ma bag prea mult in incercarile lui de a comunica cu ceilalti copii. Si nu este nevoie sa le explic faptul ca Dani are elemente autiste, este deja capabil sa spuna destule cuvinte pentru a se intelege cu ei. Ca semn distinctiv a ramas fluturatul manutelor si topaiala, mai ales atunci cand este foarte bucuros si fericit.

La masa il incurajez sa manace singur, desi e cam lenes si fara pofta de mancare in general, desi i-am dat diferite feluri de vitamine. Si pe partea de imbracat sta destul de bine, mai putin cu tricourile si nasturii, dar o sa invete cu timpul. Totul cere exercitiu. Cu olita si toaleta e mai dificil pentru ca el nu pune mana sa se ajute si de aceea de multe ori nu nimereste olita, dar vointa exista asa ca pana la urma se va rezolva si asta.

Imi doresc un copil care sa se poata ajuta singur, sa nu depinda prea mult de mine, si cu siguranta vom reusi impreuna.

De ce cred eu ca sunt o supermama?

Pai simplu, pentru ca ma dau in leagan cu Dani, pentru ca sunt calutul lui preferat, pentru ca il vrajesc sa manance si sa doarma, dar mai ales pentru ca il fac sa ma priveasca, sa ma asculte si sa invete tot ce ii explic, ii arat. Si ma tin de cuvant intotdeauna atunci cand ii promit ceva.

Iar el este un supercopil pentru ca vrea sa evolueze si sa se perfectioneze, chiar daca asta inseamna o munca titanica, un program foarte incarcat si o disciplina riguroasa, condimentata din plin cu afectiune.

Si sunt de doua ori supermama, pentru ca il las pe Mircea sa se suie peste tot, il incurajez sa fie independent, sa se simta important si mare alaturi de Dani.

Multumim pe aceasta cale  lui TATI, cel mai mare sustinator al supermamei din mine.

Poate sa o ia mai departe, cine doreste.

In special la copiii cu probleme din spectrul autist, terapia prin arta este recomandata nu atat pentru exprimarea creativitatii dar mai ales pentru mijlocirea senzatiilor si contruirea adecvata a reprezentarilor, pentru stimularea memoriei vizuale si tactile, invatarea unor tehnici si etape de lucru.

Arta nu este doar un simplu desen. Exista mai multe tipuri de suport pentru desen si pictura si anume hartia de orice dimensiune si grosime, panza, sticla si lemnul.

Unui copil nu-i poti cere sa picteze direct cu pensula si culoare. Se incepe cu degetele, dactilopictura. Se pot folosi bureti, ghemotoace de hartie, ghem de ata, tesaturi rare, stampile, perie si tub. Modelele vor fi diferite iar rezultatul va tine exclusiv de indemanarea copilului. Cu ocazia aceasta veti observa ce culori il atrag.

Culorile sunt foarte importante, un copil optimist va alege intotdeauna culori vii si calde, gen galben, portocaliu si rosu. Galbenul va fi asociat mereu cu lumina, caldura. Rosu folosit excesiv denota impulsivitate, manie si agresivitate.

O compozitie tipatoare, in care se folosesc culori tari, este un semn de labilitate psihica. Curios, movul este folosit foarte rar si simbolizeaza neliniste.

Un copil timid, introvertit va folosi putine culori, de obicei doua, albastrul si verdele, in cazuri rare si combinatia violet sau mov cu albastru. Folosirea excesiva a negrului este semnul unei stari depresive sau de angoasa.

Maroul semnalizeaza o regresie, o proasta adaptare sociala si mai ales scolara.

Un copil  normal adaptat social foloseste 4-6 culori, dispuse armonios. Folosirea corecta a culorilor pentru diverse obiecte se invata prin  observatii directe si repetitie. Galbene sunt lamaile, bobocii de rata,  soarele; albastre sunt apa, cerul; verzi sunt iarba, frunzele, broastele; maro sunt pamantul, lemnul; mov sunt prunele si vinetele; rosii sunt ciresele, capsunile, unele mere si flori, buburuzele; portocalii sunt morcovii, portocalele; albe sunt zapada, laptele si oul

Absenta culorii in compozitie inseamna un vid afectiv cu tenta antisociala, se intalneste cu precadere la adolescenti.

Tehnicile de obtinere a efectelor plastice sunt combinarea culorilor, fuzionarea lor, adica acuarela, presarea sau plierea foii de hartie, decolorarea si stropirea. Formele spontane sunt punctele si liniile, drepte sau curbe.

Se mai pot folosi si alte materiale gen scame de lana colorata, resturi de la creioanele ascutite, boabe mici, faina, malai, condimente presarate pe o hartie unsa in prealabil cu mult lipici sau aracet. Secretul unei compozitii compacta si durabila este calcarea cu fierul cald, la sfarsit, a hartiei pentru o lipire uniforma.

Anul trecut am facut niste oua foarte frumoase, le-am si desenat. Anul acesta le-am facut simple, rosii si cu frunze de liliac printre ele.

Au aparut si niste seturi de decorat ouale, pentru copii, cu suport special rotativ, vopsele si pensule speciale. Toti copiii adora sa vopseasca ceva.

Am vazut undeva o idee interesanta, oua din ipsos pe care sa le coloreze copiii cu ajutorul unei carpe inmuiate in apa si tempera. Rezultatul a fost chiar dragut.

Sau daca nu aveti curaj sa va lasati copiii sa vopseasca oua, puteti macar sa-i lasati sa lipeasca abtibilduri speciale cu iepurasi si oua, fluturi, flori, pe oua.

La gradinite de obicei coloreaza cu creioane sau carioci, uneori si cu tempera, desene cu oua mari, imprimate frumos. Sau iepurasi, dupa preferinta. De abia astept sa-mi aduca si mie Dani un desen colorat de el, la gradinita. La anul, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Chiar daca un copil mic nu stie prea mult despre coordonatele spatiale, desenul sau va reflecta o stare inconstienta a universului sau.

Specialistii au impartit foaia de desen in cateva registre sus-jos, dreapta-stanga si centru. Fiecare copil dar si om matur va prefera una dintre aceste coordonate.  Stanga reprezinta trecutul si atasamentul fata de mama, iar desenul in partea dreapta a foi reprezinta viitorul si atasamentul fata de tata. In general cei care deseneaza cu precadere in partea dreapta, sunt persoane extravertite si autoritare. Desenul centrat, in mijlocul foii, se refera la prezent si este specific persoanelor echilibrate.

Cei care prefera sa deseneze in partea de sus a foii sunt persoane orgolioase, iar cei care deseneaza prea jos sunt foarte stabili. Cei care au probleme se exprima intr-o maniera supradimensionata si excentrica.

Copilul visator, sensibil si cu inclinatii artistice va desena mai mult cu linii curbe iar cel realist va prefera liniile drepte si unghiurile, avand un desen mai mult tehnic. Copiii meticulosi, ordonati  vor imbogati desenul cu puncte sau pete simetrice, gen frunze, flori etc.

Directia liniilor este si ea importanta, astfel liniile indreptate in sus denota puternice note de misticism si aspiratii morale, in timp ce liniile indreptate in jos sunt specifice celor materialisti, care au nevoie intotdeauna de o baza solida. Atunci cand observam desene cu linii orizontale excesive atunci cu siguranta exista un conflict psihologic puternic, marcat printr-o delimitare pregnanta, cautand o separare puternica intre doua lucruri sau dorinte care nu sunt clar si bine constientizate sau rezolvate.

Pe internet exista mai multe teste, printre care si cel al porcului, sau al unui animal preferat. Mi l-am facut si eu, evident in centru, cu capul spre dreapta, destul de grasut, facut din linii curbe, simetrice si anatomic corect. A reiesit ca sunt o persoana echilibrata, atasata de trecut si de mama, sensibila si cu simt artistic. Puteti incerca si dumneavoastra.

Am inceput tarziu sa-l invat sa faca la olita. Am mai avut o tentativa esuata la 1 an si 7 luni, cand ba facea in olita, cand il puneam, ba facea pe el. Am amanat cu inca un an disciplinarea, intre timp l-am tot asezat pe oala, mai intai imbracat. Avea o aversiune puternica pentru oala. M-am hotarat sa mai iau o olita si m-am asezat si eu alaturi de el. Asa a acceptat sa se aseze fara frica. 

Am inceput sa-i explic ca oala lui albastra este varianta mai mica a vasului de veceu, oamenii mari fac la oala mare, din baie, iar copiii fac la olita. I s-a parut interesant, dar nu se apropia prea mult de oala mare, in schimb ii facea placere sa traga apa.

Citisem ca in mod natural copiii invata sa-si constientizeze nevoile si mai ales sa se abtina, spre varsta de 3 ani. Aveam multe prietene care reusisera sa scoata pampersul ziua dar nu si noaptea.

Cand i l-am scos lui Dani, l-am scos definitiv. Stiam ca daca il voi invata sa continue noaptea sa faca in pampers, imi va fi si mai greu sa-l dezvat definitiv. Dani avea deja 2 si 7 luni. Era inceput de vara, pe la sfarsitul lui mai, era cald si cum noi avem curte, l-am lasat doar in chilotei si pantalonasi. Senzatia de ud si cald a fost o experienta unica pentru el, tinand cont ca pampersul il  proteja de astfel de senzatii. Si totusi nu l-a deranjat prea mult.

Initial l-am certat, apoi am fost foarte atenta la toate semnele pe care le avea, isi strangea picioarele, ramanea imobil cateva secunde. Nu reusea sa ajunga pana la olita sau sa se mai abtina putin. Il luam repede pe sus de la joaca si-l puneam pe olita, facea jumatate pe el si jumatate in olita. Nu spunea niciodata ca vrea pipi sau caca. Cand a inceput sa faca, se ducea singur la olita fara sa spuna nimic.

O motivatie puternica a reprezentat-o luarea jucariilor preferate, drept pedeapsa pentru faptul ca facea pe el. A plans foarte mult dar a parut mai receptiv fata de oala, mai ales ca jucariile se intorceau imediat ce reusea sa faca unde trebuia. L-am si altoit de cateva ori ca solutie aversiva si apoi doar aminteam ca-i dau nana.

Ii tot aminteam ca si Selin, prietena lui face la olita, si l-am dus sa o vada de cateva ori in actiune. I-am cautat si imagini pe internet cu copii care folosesc olita si i le-am aratat zilnic. Noaptea ii puneam o musama pe pat. Nu i-am mai dat sa bea  dupa ora 7 seara absolut nimic, il puneam sa faca pipi inainte de culcare si culmea in pat , noaptea nu a facut decat de 3 ori. A invatat sa se abtina mai degraba noaptea decat ziua. Ziua au existat multe situatii neplacute, in care nu se indura sa plece de langa jucarii, de frica sa nu i le ia Mircea, fratele lui.

Ne era frica sa nu fie nevoie de solutii mai radicale, asa cum citisem pe un forum ca se aplica copiilor cu autism, care nu reusesc sa inteleaga necesitatea olitei. Dusurile reci trebuiau sa fie ultima optiune, din fericire nu a fost nevoie de ea. Dupa 2 saptamani de udat covorul si chiloteii si pantalonii, de tipete si ascuns jucariile, s-a obisnuit cu ideea. Mi se parea minunat ca noaptea reusea sa se abtina atat de mult. In acea perioada s-a imbolnavit si a facut febra, mi-era mila de el si i-am pus pampers noaptea dar el s-a abtinut si a facut la olita.

Cu treaba mare n-am avut probleme prea mari, a facut o data sau de doua ori pe el si apoi doar la olita. Mai mult mi-a luat sa-l conving sa faca afara la copac sau la gard. Fugea disperat la olita, se obisnuise cu ea si nu accepta alta alternativa. Si noi trebuia sa mergem la psihologoped cate 2 ore pe drum. A facut prima oara la copac dupa ce i-am tras una la fund pentru ca se abtinea prea mult. Au fost si zile in care s-a abtinut si 12 ore. Ii creasem teama sa nu se ude si cazuse in cealalta extrema. Un copil face cam de 5 ori pe zi pipi si o data treaba mare.

Am reusit sa-l obisnuiesc cu olita cam intr-o luna. A fost foarte stresant. Chiar si acum la 3 ani si 8 luni se mai intampla accidente ziua, se ia cu joaca si se scapa cativa stropi pe el, dupa care se duce la olita singur sau spune oala. Nu cere in mod expres, prefera sa faca singur iar daca se uda mai mult, se dezbraca singur si ma striga: mama hai. Intre timp a invatat sa faca si la baie, dar aceasta solutie e folosita mai mult in vizite. Acum nu-l mai amenint ca pleaca jucariile, il las ud si-i spun ca o sa rada copiii de el pentru ca e ud si miroase a pipi. Si nu-i convine, se dezbraca instant si vrea haine curate.

In vara asta o iau de la capat, cu Mircea. Va fi interesant, dar sper sa se ia dupa Dani, sa-l imite. O sa vedem.

Am aflat de cartea aceasta de pe un alt site si am incercat sa fac rost de ea. Este povestea unei familii cu trei copii, dintre care ultimii doi, o fetita si un baiat au avut autism infantil.

Autoarea este mama acestor copii si desi a preferat solutia pseudonimului, importanta este impartasirea experientei unice, dureroase de a se confrunta cu un astfel de diagnostic nu o data, ci de doua ori. La sfarsitul anilor 80 si inceputul anilor 90, chiar si in America mai existau inca dificultati de diagnosticare corecta dar mai ales alternativele terapeutice erau putine si de cele mai multe ori ineficiente.

Sentimentul inexplicabil al unei mame, ca ceva este in neregula cu propriul copil, inca de la varsta de 1 an, se loveste de prejudecatile celorlalti care cred ca un copil are nevoie de mai mult timp pentru a se dezvolta. Nelinistita, aceasta mama se documenteaza singura, citeste, cauta, intreaba mai multi medici si afla mai multe posibile diagnostice. Intre fiecare diagnostic, disperarea, dezamagirea creste, cere raspunsuri dar mai ales solutii si nu le gaseste.

Urmareste terifiata degradarea vertiginoasa a starii fiicei sale, priveste neputincioasa cum o pierde si nu mai poate comunica deloc cu ea. Suportul afectiv ramane fiul cel mare si sotul ei, dar si surorile si parintii lor.

Nevoia de a gasi o cale rapida si usoara de vindecare o impinge sa incerce mai multe terapii minune, gen imbratisarea fortata. Chiar daca pe fetita nu a ajutat-o prea mult, in schimb pe mama a alinat-o putin.

Terapia folosita pentru fetita ei, si mai tarziu pentru baiat, a fost terapia comportamentala a doctorului Lovaas, cunoscuta si sub numele de terapia ABA. De fapt ea a preluat doar baza si anume invatarea fortuita a unor comportamente simple de gen stat pe scaun, focalizarea privirii prin comanda si recompense primare, dulciuri, ajungand in cele din urma doar la recompense secundare, de incurajare verbala. Deoarece Catherine nu a putut sa aplice aceasta metoda, parandu-i-se inumana, in sensul dresarii copilului, a angajat o studenta familiarizata cu tehnica. Mai intai fortat si apoi dobandit, repetat, s-au dezvoltat atentia, prin promptare, motricitatea fina prin rezolvarea puzzle-urilor incastrate, largirea senzatiilor tactile, vizuale, olfactive etc. Terapia a continut si multe ore de logopedie, facuta cu un logoped experimentat, jocuri de rol, imaginatie, folosirea imaginilor pentru recunoasterea obiectelor si a insusirilor, si apoi construirea reprezentarilor, in toate activitatile de familie. Si multa dragoste, interactiune cu fratele cel mare, apoi dupa 1 an sau 2 integrarea la gradinita.

Se pare ca a reusit sa combine atat de bine mai multe terapii, incat rezultatele nu au intarziat sa apara mai ales in sfera atentiei, limbajului si interactiunii cu ceilalti. A necesitat mult timp, bani, nervi, speranta si disperare. Experienta cu baiatul a fost diferita, semnele de manifestare au fost altele, rezistenta la terapie a fost mai mare, progresele mai lente in diferite comportamente.

Este povestea unei familii luptatoare, care s-a mobilizat foarte bine, a acceptat situatia, a beneficiat de un diagnostic precoce, inainte de varsta de 2 ani, a folosit o terapie intensa cativa ani buni si mai ales si-a impartasit experienta pentru a-i ajuta si pe altii aflati in aceeasi situatie. O recomand cu placere tuturor celor care au nevoie sau sunt interesati de subiect.

Vezi Lasa-ma sa-ti aud glasul pe Tamada.ro

Desi Dani era scos zilnic afara, si plimbat cu caruciorul de catre bunica sa, cam pe la 1 an am observat ca Dani prefera sa se uite mai mult la masini decat la oameni. Copiii nu-l interesau aproape deloc, cu o singura exceptie, Selin, fata prietenilor nostrii, turci.

De cate ori ne opream, sa mai vorbim cu mamicile sau bunicile cu copii de varsta lui Dani, el devenea foarte agitat si incepea sa tipe foarte tare si incerca sa scape din carucior. Am spus ca poate vrea sa mergem mai repede sau mai departe, dar devenise deja un ritual. Nu intelegeam de ce nu vroia sa stea langa alti oameni sau copii, si de ce reactiona asa de rau.

In schimb cu Selin se juca, de fapt o privea mai mult, dar ii tolera prezenta. Si ne duceam destul de des la ea. Insa o perioada n-am mai trecut pe la ea, a fost o perioada de raceli, enterocolite, si surpriza, cand ne-am dus iar si am vrut sa intram in casa, Dani a plans disperat o jumatate de ora, am stat cu el in brate, l-am linistit si am incercat sa conversez cu prietenii nostrii. Selin intreba de ce face Dani asa. Le-am explicat temerile noastre legate de autism si s-au oferit sa ne ajute. Asa ca m-am dus zilnic la ei si Dani a urlat in continuare multe zile, dar perioada de acomodare se micsora in medie cu 5 minute, asa ca dupa o saptamana se obisnuise cu ideea si locul, dar mai ales cu persoanele. Dani avea putin peste 2 ani. Am tot experimentat ducandu-ne in vizite mai dese, in locuri cat mai diferite. Mai comenteaza uneori dar se conformeaza pana la urma.

Cam pe la 1 an, Dani a inceput sa tipe si sa se  tavaleasca atunci cand incercam sa intram intr-un magazin. Am crezut ca-l deranja lumina obscura sau spatiul mai mic din unele magazine. Dar de fapt pe el il speriau oamenii, nu vroia sa fie atins de nimeni altcineva.

M-am enervat cand am realizat acest lucru si i-am spus tinandu-l ferm de mana ca este in siguranta cu mine si va merge peste tot unde voi merge eu. Primele incercari au fost marcate de proteste si tipete, dar am ignorat aceasta reactie, si m-am dus zilnic cu el in magazine, in mijloacele de transport.

Dupa varsta de 2 ani si 4 luni, am inceput sa mergem cu cate 4 sau 5 mijloace de transport, facand un drum de aproape o ora si jumatate dus si tot atat intors, pana la psihologoped. In tramvai si metrou ii place cel mai mult, pentru ca seamana cu trenurile, merg pe sine. Il plimb si cu troleibuzul, autobuzul, l-am dus si in gara, in toate locurile aglomerate. A stat de la inceput cuminte, in bratele mele, apoi a stat si singur pe scaun, ba chiar si in bratele unor persoane, dupa ce in prealabil le-a studiat si le-a placut, acceptat. Prefera mai mult barbatii dar si doamnele tinere, tacute, nu foarte bagarete si exasperante.

Nici cu copiii in parc nu interactiona, se dadea pe tobogan si cam atat. De abia acum la 3 ani si jumatate este interesat de copii, face cunostiinta cu ei, apoi repeta visator numele fetei care i-a placut si cu care s-a jucat Coina-Corina. Acum vrea sa se duca sa joace fotbal cu baietii mai mari, uneori se aseaza in bratele lor in trenulet.

Eu cred ca acomodarea si interactiunea se stabileste prin repetarea actiunii si obligarea copilului sa reactioneze intr-un fel. El nu are experienta necesara unor alegeri selective, dar macar baza unei comunicari sociale trebuie formata cat mai timpuriu, iar expunerea la stimulii sociali trebuie sa fie frecventa si constanta.

In mod normal dupa varsta de 3 ani copiii incep sa prefere sa se joace cu alti copii, se formeaza prima ceata. Tot acum este varsta pentru a imita personajele imaginare, fantastice din desene animate sau carti de povesti. Pretind ca sunt eroi puternici, invincibili si de ce nu, invizibili. Le puteti confectiona masti, pelerine, sabii sau daca aveti posibilitatea sa le cumparati un costum special, al eroului preferat.

Este perioada primelor cadouri cu intentie si efort depus. Invatati si ajutati de educatoare, la gradinita, sau asistati de bunici si chiar de parinti pot confectiona felicitari, martisoare, colaje de fotografii sau desene speciale. Toti adora sa coloreze, asa ca oferiti-le carti de colorat, le va dezvolta motricitatea fina, vor invata sa nu depaseasca linia, vor colora pe etape rezultand la final un intreg armonios si cu sens. Prin corespondenta copiii vor invata ca soarele este galben, norii albi sau albastrii, frunzele verzi, acoperisul rosu, etc.

Este varsta lipitului mai ales, cu lipici solid si forme de hartie colorata. Ii puteti invata sa faca o casa, propria familie si obiectul preferat. Dani este fascinat de Thomas, si l-am ajutat sa-l decupeze dar mai ales sa-l lipeasca. Prin exemplu le puteti oferi prima imagine statica a familiei, cu ierarhia ei si relatiile dintre membrii.

Casuta este simplu de facut, un patrat mare-peretii, un triunghi-acoperisul, un dreptunghi mai mic-usa, 2 patrate mici-ferestrele. Noi am mai facut si doi copaci avand trunchiul-dreptunghi, coroana-un cerc sau un rotund cu marginea usor ondulata, gardul de langa casa este facut din dreptunghiuri. Am facut si soarele-un cerc, neaparat galben sau rosu, depinde. Si stelele sunt forme si le puteti introduce alaturi de cele simple.

Foarte educative si interesante sunt catile magnetice cu piese magnetice care se potrivesc pe poze negativ. Baietii mei sunt foarte incantati si se folosesc foarte usor.

Jucariile care necesita mult efort si energie, pastrand in acelasi timp sentimentul de independenta, vor fi mereu pe primul loc, adica tricicletele simple sau bicicletele cu roti ajutatoare. Tot acum apare imitatia sociala a anturajului dar si spiritul de competitie.

Specialistii cred ca acum este varsta cea mai buna pentru a oferi copiilor dumneavoastra primul lego sau puzzle. Eu m-am orientat spre cele de incastrare, din lemn, exista cu forme geometrice, cu animale, mijloace de transport, figuri umane. Mai sunt si cele de lemn gros care se imbina, noi avem cu cifre dar am vazut si cu animale foarte dragute din 2,3,4 si 6 bucati.

Am citit multe pe site-urile de specialitate, in carti si pe bloguri si am observat si din proprie experienta ca sunt multe semne care anunta probleme in dezvoltarea copilului. Legat de autism, se pare ca s-a ajuns la performanta diagnosticarii problemelor din spectrul autist inca de la 6 luni, ceea ce este foarte bine. Astfel parintii se pot obisnui cu ideea si vor incepe mai devreme terapia de recuperare.

Un copil mai mic de 6 luni prezinta drept semne in primul rand tulburarile de somn si de alimentatie, in forme severe. Dezvoltarea fizica este diferita in sensul unei tinute neobisnuite, rasucire compacta a corpului, fara segmentarea miscarilor,  hipotonie musculara, iar dezvoltarea perceptiei auditiva este redusa, caracterizata prin indiferenta la sunete, perceptia vizuala este perturbata de anomalii de focalizare. Dani era foarte agitat, nu a dormit normal pana la 2 ani si nu a fost niciodata pofticios sau curios sa incerce si alt fel de mancare, in afara laptelui cu cereale, iaurtului, budincii si piureului de legume cu carne.

Intre 6 si 12 luni un copil cu probleme nu reuseste sa stea in fund la 6-7 luni, nu incearca sa mearga in picioare spre sfarsitul perioadei, sau daca o va face se vor observa perioade mari intre miscari, cam 15 minute sau mai mult si mersul are o asimetrie ca de rata.  Nu vocalizeaza mai deloc si nu face nici macar pa(la revedere) si nu arate cu degetul ceva. Nu este interesat de oameni, nu-i priveste, nu le raspunde, se focalizeaza pe un obiect. Unii copii plang foarte mult, din orice si se opresc foarte greu. Altii sunt agresivi cu ei insisi, se zgarie pe fata, isi smulg parul, se musca de maini, se lovesc rau cu capul de orice si par insensibili la durere, sau agresivi doar cu ceilalti, folosind in special muscatul si zgariatul.

Tot acum apar semnele fizice evidente, ca fluturatul mainilor sau degetelor. Dani a stat tarziu in fundulet, pe la 9 luni. Unii copii incep sa mearga exclusiv pe varfuri. Si Dani incepuse sa faca la fel dar am rezolvat problema mai tarziu cand psihologopeda ne-a sfatuit sa-l invatam sa mearga si pe calcaie si sa alternam totul intr-un joc. Treptat a renuntat la mersul pe varfuri preferandu-l pe cel pe calcaie.

Contact vizual sporadic avea doar cu mine iar atunci cand il strigam, nu raspundea decat daca ma apropiam de el si-i semnalam prezenta mea. L-am suspectat ca nu aude si l-am dus la 1 an si 2 luni la ORL, unde ni s-a spus ca are un inceput de otita la urechea dreapta dar in rest este totul bine. Dani capatase deja un tic, se tragea de urechea dreapta, dar cand il apasam pe ea nu-l durea.

Etapa cea mai evidenta este intre 1 si 2 ani cand limbajul stagneaza la cel mult 3-4 cuvinte si nici acelea folosite cu intentie. Cam tot in perioada asta se poate produce si regresia in cazul celor care au evoluat relativ normal, adica cei care spuneau sau aratau lucruri, initiau contact cu alte persoane, acum se vor inchide in ei. Este adevarat ca aceasta perioada este perioada negativitatii, dar daca refuzul de a vorbi si interactiona se combina si cu stereotipii este clar ca exista o problema. Un copil cu autism nu are inventivitate in joc, are putine jucarii agreate si le utilizeaza intr-un singur fel, le invarte, le freaca, le insira, unii le ling sau miros.

Tot un semn important este lipsa contactului vizual si fizic, imbratisari, cu parintii,  si faptul ca mimica lui este monotona, inexpresiva, nu rade, nu zambeste. Dani schita foarte rar un zambet iar de ras din tot sufletul l-am auzit dupa 2 ani, cand incepusem deja terapia. Intre 1 si 2 ani a avut o perioada in care isi scrasnea dintii intr-un mod foarte ciudat si infricosator, inclusiv in somn. Imi era teama sa nu-si sparga dintii care si asa ii cresteau ingrozitor de greu si de lent.

M-a sunat sotul meu sa ma intrebe daca vreau sa citesc ultima carte despre autism, aparuta la noi, Creierul social, Autism, neurostiinte, terapie scrisa de Otilia Secara si scoasa de editura Tracus Arte, Bucuresti, 2009. Fiindca la noi s-a scris prea putin despre acest subiect, cred ca orice astfel de initiativa este binevenita, mai ales una foarte bine documentata. Cum am pus mana pe ea, am si inceput sa o devorez. Daca nu ar fi trebuit sa fiu atenta ce fac Dani si Mircea, baietii mei de 3,8 ani si respectiv 1,8 ani, cu siguranta o terminam de ieri. Ma intereseaza subiectul pentru ca si fiul meu cel mare, Dani are note, elemente autiste si facem psihoterapie cognitiv-comportamentala de 1 an si jumatate.

Aproape jumatate de carte trateaza cauzele genetice si ambientale, mecanismele cerebrale, in special anomaliile, care apar la nivelul structurii si functiilor creierului. Multi termeni de specialitate, dar foarte bine documentata, cu o bibliografie impresionanta. Prezinta deficitele neurologice specifice autismului, in special problemele de procesare a figurii umane si anomaliile de judecata sociala.

Descrie neuronii oglinda care se formeaza in timp, prin experienta, in timpul observarii si imitarii unei actiuni. Acestia au rol fundamental in invatarea motorie, dar si cognitiva, permitand individului sa inteleaga actiunile celulalt, comparand observatia cu reprezentarile motorii proprii. Acesti neuroni au rol in imitatia sociala si achizitionarea limbajului, dar si in judecata sociala.

Prezinta principalele repere de normalitate, specifice fiecarei luni de viata, incepand de la nastere. Astfel am putut compara mai bine si intelege ca, desi Dani a facut unele lucruri la varsta normala, calitatea lor lasa de dorit. Dar fiecare mama este bucuroasa sa vada ca propriul copil lalalizeaza, se intoarce de pe burta pe spate sau invers, sta in fund si merge. Acum am citit ca fiecare astfel de activitate are niste parametrii.

Exista si un capitol de evaluare neuro-psihiatra, cu semne precoce si moduri de debut.Din pacate la noi in Romania neuropsihiatrii si psihologii de copii, nu mai amintesc de medicii de familie sau pediatrii, nu prea sunt familiarizati cu autismul, daramite cu diagnosticarea. Noua ni s-a spus sa stam linistiti ca Dani nu are nimic, si totusi Dani nu te privea in ochi, nu raspundea la nume, topaia si flutura din maini, si cel mai grav nu vorbea aproape deloc. Si cu toate astea ni s-a spus sa asteptam. Nu vreau sa astept, nu vreau sa ma las batuta, nu vreau sa intru in depresie, sa ma invinovatesc sau sa ma las influentata. De aceea citesc, incerc tot ce se poate, ma duc cu Dani la psihologoped, lucrez cu el acasa. Nu vreau sa mi se spuna mai tarziu ca este prea tarziu sa se mai faca ceva. Un capitol al cartii este legat de familia co-terapeut, care necesita si ea consiliere si suport.

Recunosc ca m-a interesat in special capitolul legat de terapii. Sunt prezentate avantajele si dezavantajele terapiilor ABA, TEACHH, PECS, precum si a altora, multe de altfel. Mi-a placut descrierea terapiei Teachh, a carei adepta sunt si eu, combinata evident cu cea logopedica.

Teachh propune o abordare individualizata, ce ia in calcul spectrumul extrem de larg al simptomelor autiste, diferentele de IQ, deficitele autiste si nivelul general al achizitiilor. Are modalitati de predare concrete, in special vizuale si comunicare facilitata. Necesita un mediu riguros, in afara casei, dar sustinut prin antrenament in familie, presupune timp indelungat si evaluari periodice ale dezvoltarii si achizitiilor cognitive. Si ce mi se pare cel mai benefic, sustine informarea si includerea familiei in toate aspectele interventiei si mai ales progresele dobandite se mentin mai mult si mai bine.

Logopedia este mult mai importanta decat s-ar credea, pentru ca un logoped nu educa doar limbajul verbal ci si conditiile prerechizite vorbirii. El monitorizeaza si evalueaza cazul, rezolva comportamentele problema, alege modalitatile de suport vizual si strategiile de ameliorare a intelegerii comenzilor si sarcinilor verbale. La inceput psihologopedul a lucrat cateva luni doar cu Dani, apoi l-a introdus in grup de copii, mai intai in grup de 2 si apoi de 3.

Ultimul capitol prezinta necesitatea organizarii unui serviciu comunitar de terapie. La sfarsit sunt aratate cateva anexe,fise, interviuri si chestionare-instrument si o bibliografie impresionanta.

NB: am aflat ca este a doua editie a cartii aparute in Timisoara , 2007.

Este greu de vorbit despre empatie la o varsta mai mica de 3 ani. Copilul invata sa imite mimica si sa inteleaga starea afectiva a celor din jur. El invata totul prin relatia cauza efect, daca plange atunci mama vine si-l linisteste, ii zambeste si-i schimba si lui mimica. Copii cu autism sunt incapabili sa observe starea afectiva a celor din jur, nu incearca sa inteleaga sau sa se adapteze situatiei, de aceea ei vor avea de cele mai multe ori reactii total nepotrivite, vor rade cand toti plang sau vor tipa cand este liniste.

Nici Dani nu observa mimica fetei mele, iar a lui era destul de inexpresiva. De ras radea foarte putin, cel mult un zambet si asta destul de tarziu. Doamna psihologoped a observat acest lucru si a inceput sa-i deseneze fetele umane cerc, ochi si gura, foarte schematic si starile emotionale: bucurie adica zambet si ras, tristete adica gura lasata in jos si eventual lacrimi, mirare cu gura ca un o si ochii mari, furie cu sprancene incruntate si gura liniara orizontala.

Aceste 4 stari afective sunt cele mai importante. Ele trebuie arate zilnic si invatat copilul sa le recunoasca si sa le imite. Un copil normal observa aceste schimbari de dispozitie si-si modifica comportamentul imediat, ori imita mimica sau cel putin se opreste din activitatea pe care o facea pana atunci.

Eu am inceput cu cartonase  de 5 cm pe 5 cm cu figuri gen smily face, desenate cu marker. Doar 4 pentru inceput. In acelasi timp imitam si verbal actiunea, la ras spuneam ha ha ha, la plans a a a, la mirare un ah puternic si la incruntare un fel de marait, hmm. In acelasi timp il rugam sa se uite si la figura mea. Apoi i-am aratat diverse poze de pe internet cu copii care rad, plang, se mira si sunt furiosi. Cu timpul, dupa 6 luni a devenit interesat sa vada si reactiile celor din jur in diverse situatii. Era ca un joc, hai sa imitam ce fac ceilalti.

Pentru a fi mai interesant si a combina invatarea degetelor mainii cu figurile umane, doamna psihologoped il punea pe Dani sa tina mana pe foaie si cu un creion ii desena conturul degetelor spunand celebra poezie : Degetul mare pleaca la plimbare, aratatorul duce bastonul, mijlociul duce pardesiul, inelarul duce geamantanul si degetul mic nu duce nimic fiindca-i mic pitic, apoi facea la fiecare deget unghia ca o fata umana cu ochi si gura. Fiecare deget exprima alta stare afectiva. Este foarte amuzant si eficace. Repetata in fiecare zi, cateva luni, va face minuni.

Prima oara a vazut serialul Thomas si prietenii sai, la televizor, pe canalul Minimax. L-a fascinat din prima. Stiu ca era la ora 2 dupa amiaza. Il astepta cu religiozitate si de abia dupa aceea adormea la pranz. Apoi o perioada nu l-au mai dat la televizor.

In schimb au aparut in Cora garnituri de locomotive si vagoane. Stiu ca i-am cumparat mai intai un Thomas cu vagoanele Annie si Clarabel, din acelea de plastic care merg cu o baterie R6. A urmat Percy, apoi un alt Thomas cu dragon, Ducele. Era atat de fericit cand se juca cu ele ca aproape ne ignora. Se supara foarte tare cand se desfaceau vagoanele si pana l-am invatat sa le prinda la loc, cu carligul de cuplare, a tot bazait. Ii dadeam trenuletele cu portia, ca si acum de altfel, sambata si duminica se intind sine prin toata biblioteca si se joaca cu toate trenuletele. L-am invatat sa-i dea si lui Mircea un tren si a ales sa-l cedeze pe Percy.

Un inconvenient destul de mare a fost, la inceput, faptul ca nu renunta la trenuri pentru nimic in lume nici macar pentru a se duce la baie, asa ca aveam surpriza neplacuta sa-l gasesc ud. L-am pedepsit si i-am spus ca Thomas pleaca la copiii cuminti, care fac la baie sau cel putin la olita. Mai era si teama ca nu cumva Mircea sa-i strice  aranjamentele lui de sine.

Am vazut apoi pe internet o locomotiva Thomas mai mare care canta si scotea sunete specifice. I-am comandat-o imediat si rezultatul a fost ca a trebuit sa o caram cu noi peste tot. Culmea desi pe Mircea nu-l prea lasa sa o atinga, pe alti copii ii lasa fara probleme. Acum dupa 1 an si ceva de cand i-am luat-o i-a cedat-o definitiv lui Mircea.

Prin iarna au aparut si la noi niste DVD-uri cu Thomas, traduse in romaneste, i le-am luat pe toate 5. Cand vroiam sa-l linistesc ii puneam cate un episod sau doua. Amandoi isi aduceau scaunelele si le asezau frumos unul langa altul in fata televizorului si se uitau vrajiti.

Am incercat sa-l invat sa se joace cu plastilina dar nu l-a tentat prea mult, in schimb cand i-am luat plastilina si formele cu Thomas, a devenit fan al plastilinei. De altfel toti copiii cu care lucrez au apreciat plastilina cu Thomas.

Ultima descoperire sunt locomotivele de buzunar, noi am gasit Thomas, Percy, Edward si James. Le aseaza in depoul construit din lego, este disperat daca nu-l gaseste pe Thomas. Sunt usoare, se spala repede dar din pacate nu pot fi cuplate la vagoane. Cred ca sunt din lemn vopsit, cu putin plastic la roti.

Tata i-a cumparat un set, o cutie cu 6 carticele cartonate cu Thomas. Sunt scrise in engleza dar eu i le traduc si cred ca le stie pe de rost pentru ca sunt maxim 5 fraze si tot atatea poze.

La noi au aparut niste carti de colorat si activitati practice cu Thomas. Le-a colorat cu placere, cauta toate traseele si le face corect, descopera diferentele intre poze. Lunar apare si revista Thomas cu mici povestioare, planse de colorat si postere cu locomotivele preferate. Le-am lipit impreuna pe dulap si le admira tot timpul.

Cu ocazia asta l-am invatat care mijloace de transport merg pe sine, trenurile, tramvaiele si metrourile. Stie ca o locomotiva are cabina unde sta mecanicul, are fluier, cos pentru abur, felinar, tampoane, carlig de cuplare, roti, merge cu carbuni si doarme in depou, se spala la spalatorie cu furtunul. Au culori diferite si fete diferite, cele cu abur au fetele rotunde iar cele diesel patrate. Cele diesel merg cu curent electric. Iar vagoanele transporta oameni, pasageri dar si marfuri, fier, lemn, carbuni si pietre, lapte etc.

Primul tic al lui Dani dateaza inainte de 1 an si anume pipaitul si jucatul cu capsele de la body sau nasturii de la haine. Multi copii isi dezvolta astfel de obiceiuri, unii sug un colt de perna inainte sa adoarma, altii sug degetul. Am scapat destul de greu si de tarziu de acest pipait, si mai sunt inca zile in care daca nu are ce face cu mainile, si gaseste un nasture la haina, se joaca cu el.

De pe la 1 an si ceva am observat ca Dani alinia masinile de jucarie, una in spatele celeilalte. Nu am dat prea multa importanta initial, in schimb am inceput sa schimb dinamica jocului prin introducerea partenerului de joaca, eu sau tata, verbalizand fiecare actiune :vezi ca vine masina, acum impinge-o spre mine. Pentru ca era interesat de interactiune cu obiectul si persoanele nu mi-am inchipuit ca aliniatul poate fi un semn al autismului. De abia dupa ce am cautat informatii pe internet si l-am dus la psihologoped am invatat mai multe lucruri despre stereotipiile, obsesiile copiilor cu autism.

Pentru a da un sens acestei insiruiri perfecte am ales varianta trenului cu vagoane. E adevarat ca acum a facut o obsesie pentru trenuri. Am incercat treptat sa schimb pozitia masinilor, alegand solutia parcarilor, adica alinierea paralela. Ii aratam mereu pe strada cum stau masinile in parcare si acasa i-am construit din lego o parcare compartimentata, pentru a-i ingradi spatiul de actiune si a-l invata noile reguli de aranjare. Ce scriu eu acum poate parea logic si usor dar mie mi-au trebuit cateva luni de incercari pentru a gasi solutiile cele mai bune si educative in acelasi timp.Am inteles ca astfel de stereotipii se mentin mult timp si singura posibilitate de a le atenua sau scapa de ele este sa le inlocuiesti cu altele mai putin evidente sau deranjante.

Pana la urma, daca stam sa ne uitam cu atentie la oamenii mari, din jurul nostru, toti au ticuri, unii se joaca cu nasturii sau capsele, altii se joaca cu parul, altii cu mainile, in special unghiile si cuticulele, altii aranjeaza perfect obiecte de genul creioanelor etc.

Dupa varsta de 2 ani si 4 luni am constientizat ca isi flutura mainile, alt semn de autism. Probabil ca o facea de mai mult timp dar nu i-am dat atentie. Am urmarit sa vad daca o face involuntar ca un spasm sau doar in anumite situatii. O facea si inca o face cand se bucura foarte mult, este incantat de ceva. Mi s-a explicat ca face asa fiindca nu se poate exprima verbal si atunci comunicarea nonverbala este mai evidenta si preponderenta. Acum cand il vad ca da din maini si incepe sa sara in sus, sa topaie, da pentru ca s-a adaugat si acest lucru, il rog sa se aseza sau ii ocup mainile cu ceva. Ii explic ca am inteles ca-i place jucaria, si imi place si mie, pentru a-i arata ca am inteles emotia lui si o impartasesc, ii spun apoi ca eu nu sar si mai bine spunem, ce frumos este, imi place sau simplu oau. Un copil normal atunci cand se bucura, rade sau bate din palme si sare in sus de bucurie o singura data.

Am vazut alti copii cu autism care invart lucruri, inchid si deschid usi si se supara atunci cand le strici ritmul sau aranjamentul. Si Dani se supara, mai putin cand interveneam eu, pe mine ma accepta ca autoritate si model. Mentionez ca pana la varsta de 1 an toti copiii invart rotile masinilor, pana reusesc sa inteleaga mecanismul de functionare. Daca aceasta practica este exclusiva, obsesiva si dureaza aproape o ora sau chiar mai mult, atunci poate fi un semn de autism.

In momentele de stres, suparare, in general tensiune psihica se scarpina pe piept sau pe fata cu unghiile pana isi face urme. Este adevarat ca are o piele foarte alba si sensibila. Am incercat sa-l dau cu pudra mentolata vara si a mers. Mult timp nu l-am spalat cu sapan ci doar cu o solutie speciala Oilatum, de la farmacie, pusa in apa si atat. A functionat. Dar totodata i-am taiat foarte scurt unghiile si de aici a aparut prima fobie. Desi i-am explicat ca toata lumea isi taie unghiile, ca nu-l doare, si-i pup fiecare unghie inainte si dupa taiere, le-am taiat unghiile si ursuletilor de plus, tot degeaba. Dani este terifiat, incepe sa planga disperat, transpira instant si tremura. este o adevarata lupta sa reusim trei oameni in toata firea sa-l tinem si sa-i taiem unghiile, mai ales cele de la picioare. In aceste conditii o facem o singura data pe luna cand unghiile sunt atat de mari incat se rup aproape singure.

Pentru parintii care se confrunta cu astfel de probleme si au si solutii mai bune, va rog sa mi le impartasiti si mie.

M-am apucat sa citesc despre tulburarile de personalitate, si asta inainte de a invata materia la facultate. George Ionescu a scris o carte foarte buna, concisa,  Tulburarile personalitatii, Editura Asklepios, Bucuresti, 1997, despre toate tulburarile de personalitate oferind o scurta istorie a tulburarilor de personalitate si mai multe clasificari, definitii, caracteristici. Clasificarile actuale sunt cuprinse in doua sisteme taxinomice ICD-X european( clasificarea internationala a maladiilor) si DSM-IV american(manual diagnostic si statistic). Exista unele diferente de denumire si clasificare.

Tulburarile de personalitate NU sunt boli. Este adevarat ca sunt structuri particulare, dizarmonice care pot fi observate chiar din copilarie dar se cristalizeaza la adolescenta, odata cu structurarea personalitatii si insotesc persoana de-a lungul intregii sale vieti. La varsta infantojuvenila se vorbeste despre tulburari de comportament, tinand cont ca personalitatea este in evolutie, si nu toate tulburarile de comportament se vor transforma in tulburare de personalitate la adult. Aceste tulburari se manifesta la maxim in decadele 3 si 4 ale vietii si se reduc treptat cu avensarea in varsta.

Mi s-a parut foarte bine explicata diferenta dintre termenii  tip, tulburare si modificare de personalitate. Tipul are in vedere structura personalitatii din perspectiva normalitatii, si reprezinta patternuri comportamentale relativ stabile in legatura cu modul personal de a percepe, simti, gandi si actiona. Tulburarea de personalitate este o deviatie semnificativa sau chiar extrema de la patternul comportamental al grupului cultural respectiv. Modificarea de personalitate apare in urma unor trairi stresante si indelungate sau in urma unei boli psihice severe.

Diagnosticarea poate fi monotetica, persoana primind un diagnostic doar daca prezinta toate trasaturile incluse in tabloul clinic al tulburarii respective, si politetic cand persoana e diagnosticata pe baza catorva trasaturi esentiale. Mijloacele de evaluare sunt interviurile clinice, scalele  si chestionarele de evaluarea si autoevaluare.

Tulburarile de personalitate pot coexista cu alte tulburari de genul alcoolmanie si toxicomanie. dintre complicatiile cele mai frecvente sunt depresia secundara, dependenta de sibstanta, mai ales sedative, suicidul deliberat, veleitar sau prin eroare.

Terapia acestor tulburari se face prin psihoterapie psihanalitica si cognitiv-comportamentala,  terapie farmacologica, dar si prin spitalizare de scurta si lunga durata.

Tulburarea paranoida se regaseste la oamenii de succes, obsedati de putere, succes, autovalorizare dar in acelasi timp suspiciosi, neincrezatori, verificand mereu autenticitatea datelor si interpretetand  totul dupa bunul plac. Apare in adolescenta. Exista serioase dificultati de relationare, integrare si armonizare. Aceste persoane sunt intolerante la frustrare, esec, ignorare, critica. Au de asemenea o rezonanta afectiva redusa, aparand ca fiind reci, distanti si detasati. Aceasta tulburare este numita si fanatica, expansiva si se regaseste la aproximativ 2,5 % din populatia generala. 

Tulburarea schizoida se caracterizeaza prin introversie, detasare de realitate, sociofobie, nonimplicare in activitati practice, slaba rezonanta afectiva, preferinta pentru activitati solitare. Apare in prima copilarie. Conduita acestor persoane este bizara, neconventionala. Sunt in general oameni ai ideilor si ai cartilor, sunt filosofi sau matematicieni, interesati de creativitate. Au preocupari reduse sau absente pentru activitatea sexuala cu alte persoane, practica onanitia. Se regaseste la 7% din populatia generala.

Tulburarea schizotipala se aseamana cu cea schizoida dar se adauga aspectele particulare si excentricitatile in comportament si vestimentatie, convingerea ca poseda insusiri rare, gen premonitie, clarviziune, telepatie si superstitie, in general spus gandire magica. Apar episoadele psihotice tranzitorii, de scurta durata materializate in iluzii, halucinatii, in special auditive, si delir. Se regaseste la 2% din populatia generala.

Tulburarea dissociala se caracterizeaza prin sfidarea si violarea normelor, regulilor si obligatiilor sociale, lipsa de regret, agresivitate, ignorarea consecintelor si recidivarea. Este specifica infractorilor. Apare inainte de 15 ani si cuprinde cam 4% din populatia generala. Complicatiile ei sunt numeroase, in afara de alcoolmanie, toxicomanie si suicid , apar tulburarile de somatizare si tulburarea ciclotimica.

Tulburarea borderline este un pattern pervaziv de instabilitate a relatiilor interpersonale, a imaginii de sine, a afectelor si o impulsivitate accentuata, incontrolabila la contrarieri sau mici esecuri. Reprezinta cam 2% din populatia generala, apare la adultul tanar dar se diagnosticheaza  spre 40 de ani. Persoana este foarte schimbatoare, imprevizibila mai ales afectiv, polarizeaza exclusiv negativ sau pozitiv.  Detesta solitudinea, au sentimentul de vid interior si dispersie a identitatii, nu se regasesc. Practica acte autodestructive repetate. Dezvolta complicatii psihotice, depresive.

Tulburarea histrionica este caracterizata de extraversie, sociofilie, comunicabilitate, impresionabilitate, labilitate dispozitionala si conduita demonstrativa, de rol. Sunt cei care vor sa fie in centrul atentiei, manipulatori, seducatori, provocatori si mai ales incapabili in mentinerea relatiilor. Nu suporta ignorarea. Se entuziasmeaza facil si efemer. Sunt dependenti de cei pe care-i investesc afectiv. Un lucru foarte interesant este amnezia traumelor, frustrarilor si afectelor. Se regaseste la 2-3% din populatia generala si apare in adolescenta. 

Tulburarea narcisica este o exagerare a importantei propriei persoane, idealizarea ei si convingerea nerealista asupra calitatilor sale. Persoana este aroganta, distanta, insensibila la sfaturi si opinii diferite. Prezinta aviditate pentru titluri, demnitati su ranguri. Este manipulator al relatiilor, in favoarea sa, evident, si proiecteza sentimente ostile asupra celor care nu-l admira suficient.

Tulburarea anxioasa sau evitanta se caracterizeaza prin inhibitie sociala si sociofobie, sentimente de inadecvare si hipersensibilitate la evaluarea negativa. Persoana este foarte prudenta in orice relationare, evita initierea unor noi relatii.Isi subestimeaza insusirile personale dar simte nevoia de acceptare, securitate. Are dificultati de deliberare, decizie si angajare, exagerand posibilele pericole sau riscuri. Se trateaza prin tehnica autoafirmarii si terapie de grup.

Tulburarea dependenta se defineste prin autostima redusa, nevoie excesiva de ocrotire, incapacitate de decizie. Teama de a fi abandonat il determina sa fie foarte tolerant cu cel investit afectiv, isi evita responsabilitatile.

Tulburarea anancasta sau obsesiv-compulsiva se defineste ca un pattern comportamental de ordine, rigoare, pefectionism extrem si perseverenta. Apare in adolescenta si afecteaza cam 1% din populatia generala. Sunt adeptii regulilor si ordinelor atat in viata intima cat si profesionala. Sunt foarte constiinciosi, devotati, incoruptibili, foarte stabili si conservatori. Comunicarea este pragmatica, exprimarea afectiva este redusa, la fel si relationarea cu altii. In conditii foarte stresante  pot aparea fobii ce determina invalidari functionale sau profesionale.

Tulburarea emotional-instabila sau agresiva se defineste prin instabilitate afectiva si tendinte impulsive necontrolate si ignorarea consecintelor.

Tulburarea depresiva se caracterizeaza prin pesimism si tristete excesive, autostima redusa si pasivitate. Persoana nu poate trai satisfactia, succesul. Desi e constiincios si responsabil este foarte sever atat cu el dar si cu ceilalti. In general sunt linistiti, introvertiti, pesimisti si nonasertivi.

Tulburarea pasiv-agresiva se definneste printr-un pattern de rezistenta pasiva la orice fel de cereri, profesionale, sociale, adica amanare, si prin atitudine negativista, de opozitie fata de autoritate, de invidie fata de colegi. Sunt morocanosi, cinici, artagosi, cu autostima redusa. Evolueaza spre depresii, tulburari somatice si ipohondrii.

Tulburarea defetista este declansata de situatii de agresivitate in familie, predominanta la femei. Acestea refuza si evita experientele placute, prefera relatiile melefice, se invinovatesc si refuza ajutorul pozitiv, si mai ales fac sacrificii nesolicitate.

Tulburarea sadica se defineste prin cruzime, agresivitate, umilire in relatiile interpersonale, insultarea celorlati in public, folosirea mijloacelor indirecte ca minciuna, zvon etc. Cei mai multi au probleme cu politia si justitia, devin dependenti de alcool si droguri.

Am primit primul castronel cu desene de la o vecina care avea o fetita mai mare cu 1 an decat Dani. Copilul meu avea aproape 2 ani si a fost foarte entuziasmat de castron. Daca pana atunci privea in gol in timp ce-l hraneam si nici macar in ochii mei nu se uita, o data cu noul castronel s-a intamplat ceva interesant. E adevarat ca mancarea in sine nu-l atrage nici acum prea mult, nu este pofticios din fire, si inca ii pasez carnea pentru ca altfel nici nu s-ar atinge de ea.

Tipic pentru copiii cu autism este preferinta pentru mancarea pasata pana la varste destul de inaintate. Unii au chiar preferinte pentru o anumita culoare. Dani manca doar piureurile cu carne, budincile sau iaurturile, fructele colorate in galben, portocaliu si alb. Am incercat sa-i dau si alte mancaruri, le-a refuzat. Am incercat sa-l las si nemancat toata ziua dar fara efect. Atunci am apelat la altceva, i-am dat pufuleti mai intai, apoi biscuiti, paine, prajituri pandispan, apoi am trecut la ciocolata, bomboane, cu masura evident, si la sfarsit mere. Si a inceput sa mestece si altceva in afara piureului.
Si daca tot ii placea castronul l-am indemnat sa manance tot pentru a descoperi ce era ascuns, un iepure, o pisica, un urs. Se grabea sa termine mancarea doar pentru a admira poza de pe castron.

Tot asa l-am invatat ca fiecare animal are doi ochi, un nas si o gura, plus doua urechi. Ba si mustati. unele farfurii sunt cu mai multe animale salbatice. Dani pune degetul pe ele si spune giafa-girafa, leu, boaca-broasca, enana-elefant, tigu-tigru. 

Acum avem foarte multe castronele din care mananca singur si cum descopera cate o parte a fetei ma anunta triumfator chi-ochi sau gua-gura. Tot cu aceasi castronele se si joaca, isi hraneste animalele de plus. De multe ori le aseaza cu el la masa, pe scaunul alaturat.

Tot la masa ne jucam si cu fructele si le numaram. Le denumim si recunoastem culorile. Avem in permanenta banane, portocale, mere, nuci, uneori si kiwi. Curios lucru, Dani a invatat sa spuna mai repede fructele exotice pe care i le aratam in carticele, decat fructele obisnuite. Spune foarte bine kiwi, papaya, nuca de cocos, mango. Se chinuie sa spuna portocala, pronunta mar- cu r aspirat, para, lamaie, ciese-cirese, banana, pepe-pepene.

Si cel mai important l-am invatat sa imparta cu fratele lui mai mic, cu Mircea. Acum cand ii dau lui Dani o bucatica de ciocolata sau prajitura se uita la mine si ma intreaba Miha ?-si pentru Mircea ?

Pana la varsta de 2 ani un copil sare alternativ de pe un picior pe altul, un fel de joc de glezne fara a se desprinde efectiv de pamant. Saritura cu amandoua picioarele o va face dupa 2 ani. Este varsta cataratului peste tot, pe scari, pe pietre etc. 

Coordonarea mainilor este mai dezvoltata si le puteti dezvolta musculatura degetelor oferindu-le plastilina, gen dough , care nu e lipicioasa, nici toxica si se scoate usor de pe covor. Daca ati facut imprudenta sa le aratati ce poate face cu un baton de lipici solid si o bucata de hartie, atunci trebuie sa va puneti mintea la incercare, mai ales imaginatia si sa creati adevarate opere de arta din hartie lipita. 

Masinutele si papusile raman inca pe primul loc al preferintelor copiilor. Am vazut multe fetite baietoase care jucau fotbal foarte bine si nu erau interesate de papusi sub nici o forma, in schimb Dani a devenit foarte curios in legatura cu papusile, considerate toate fetite.

Le puteti solicita atentia si memoria, coordonarea si verifica cunostiintele dobandite anterior prin rezolvarea de puzzle. Initial acestea vor fi formate din 2, apoi 4 piese si  6 piese. Noi am inceput cu puzzle de lemn cu bucati mari , pinguin, arici, vaca, balena etc. Dupa 3 ani copiii pot rezolva si puzzle de 9 piese. Tehnica ce trebuie urmata pentru a-l face sa inteleaga acest joc este sa-i aratati bine poza, sa observe toate elementele importante ale pozei, apoi scoateti din puzzle o singura piesa, de preferat dintr-un colt si-l rugati sa o puna la loc. veti scoate pe rand cate una, toate piesele componente.Ulterior veti scoate 2 piese si-l veti ajuta sa le puna la loc. Aceasta tehnica este din gestalt, de reconstruire a intregului din parti mai mici, dar intregul avand cea mai mare importanta pentru perceperea de ansamblu a imaginii, obiectului.