De luni, Mircea tot face febra, e somnolent, se vaieta mereu de burtica si chiar taraste un piciorus. De cum a facut febra l-am bagat pe antibiotic, dar degeaba. De doua ori pe zi si o data pe noapte, Mircea se infierbanta vizibil. Ne temeam de o apendicita.
Ieri l-am dus la medicul pediatru sa vedem ce sa-i mai facem. Dani s-a aratat amator sa ne insoteasca explicandu-ne:
-Vin si eu cu voi, sa-l consulte pe Micea. Pe mine nu ma consulta, eu nu sunt bolnav, asa ca Micea.
-Dar cu ce masina megem? ma intreaba imediat.
Ajungem la dispensar unde asteptam ceva timp, noroc ca mai arau doi baieti acolo si s-au antrenat la joaca, la fuga, si astfel a mai trecut timpul.
La consultatie Mircea nu e prea cooperant, trage de hainuta in jos, nu vrea sa spuna nimic. El vrea doar acasa. Concluzia? Sa continuam tratamentul cu antibiotic, antitermic si expectorant iar pentru a ne lamuri ce e cu durerea de burta, ne-a dat trimitere la urgenta la spitalul Grigore Alexandrescu.
Ne-am imbarcat in masina lui Enal, prietenul nostru turc, in timp ce Dani plangea sfasietor langa buni:
-Veau sa meg si eu cu voi. Veau sa vad cum il consulta pe Micea. Nu ma lasati aici singul. Am nevoie de mama mea, si alte de acest gen.
Mircea s-a comportat bine pe drum, tinand cont ca el are rau de masina. Mai mult decat atat a fost si foarte aglomerat.
In sfarsit am ajuns la spital, unde Mircea a fost cumintel si a asteptat sa intre la Chirurgie. In fata noastra erau vreo cinci copii, dintre care 2 bebelusi. Cand am intrat dna doctor l-a pacalit sa se intinda pe pat si l-a tot intrebat de una de alta, s-a lasat deposedata de ceas pentru ca junele sa fie relaxat. Dupa ce l-a palpat bine peste tot, ne-a dat verdictul: nu e apendicita. Mircea nu a vrut sa raspunda la intrebarile pe care i le punea, maraia tot timpul, dar sand sa plecam, l-a apucat vorbaria. I-a spus doctoritei ca are ceasul mic si uite, o stagiara avea un ceas mai mare si mai frumos. Dumnealui inspectase tot cabinetul si pe toata lumea. De aici ne-a trimis la Pediatrie si la Ortopedie.
La Ortopedie era o coada imensa, si culmea in jumatate de ora se terminau consultatiile, asa ca am renuntat. Ne-am dus la Pediatrie unde era liber, Mircea a mimat niste dureri abdominale de toata frumusetea, insa a fost mai vorbaret. Si aici ni s-a spus sa continuam tratamentul deja inceput si cam atat.
In afara de sperietura, de plimbat de la o sectie la alta, de aglomeratie in trafic, totul a fost bine. Acasa Dani s-a bucurat sincer sa ne revada, mai ales pe Mircea:
-V-am asteptat, mi-am facut ghiji, ne-a spus Dani.
Ieri l-am dus la medicul pediatru sa vedem ce sa-i mai facem. Dani s-a aratat amator sa ne insoteasca explicandu-ne:
-Vin si eu cu voi, sa-l consulte pe Micea. Pe mine nu ma consulta, eu nu sunt bolnav, asa ca Micea.
-Dar cu ce masina megem? ma intreaba imediat.
Ajungem la dispensar unde asteptam ceva timp, noroc ca mai arau doi baieti acolo si s-au antrenat la joaca, la fuga, si astfel a mai trecut timpul.
La consultatie Mircea nu e prea cooperant, trage de hainuta in jos, nu vrea sa spuna nimic. El vrea doar acasa. Concluzia? Sa continuam tratamentul cu antibiotic, antitermic si expectorant iar pentru a ne lamuri ce e cu durerea de burta, ne-a dat trimitere la urgenta la spitalul Grigore Alexandrescu.
Ne-am imbarcat in masina lui Enal, prietenul nostru turc, in timp ce Dani plangea sfasietor langa buni:
-Veau sa meg si eu cu voi. Veau sa vad cum il consulta pe Micea. Nu ma lasati aici singul. Am nevoie de mama mea, si alte de acest gen.
Mircea s-a comportat bine pe drum, tinand cont ca el are rau de masina. Mai mult decat atat a fost si foarte aglomerat.
In sfarsit am ajuns la spital, unde Mircea a fost cumintel si a asteptat sa intre la Chirurgie. In fata noastra erau vreo cinci copii, dintre care 2 bebelusi. Cand am intrat dna doctor l-a pacalit sa se intinda pe pat si l-a tot intrebat de una de alta, s-a lasat deposedata de ceas pentru ca junele sa fie relaxat. Dupa ce l-a palpat bine peste tot, ne-a dat verdictul: nu e apendicita. Mircea nu a vrut sa raspunda la intrebarile pe care i le punea, maraia tot timpul, dar sand sa plecam, l-a apucat vorbaria. I-a spus doctoritei ca are ceasul mic si uite, o stagiara avea un ceas mai mare si mai frumos. Dumnealui inspectase tot cabinetul si pe toata lumea. De aici ne-a trimis la Pediatrie si la Ortopedie.
La Ortopedie era o coada imensa, si culmea in jumatate de ora se terminau consultatiile, asa ca am renuntat. Ne-am dus la Pediatrie unde era liber, Mircea a mimat niste dureri abdominale de toata frumusetea, insa a fost mai vorbaret. Si aici ni s-a spus sa continuam tratamentul deja inceput si cam atat.
In afara de sperietura, de plimbat de la o sectie la alta, de aglomeratie in trafic, totul a fost bine. Acasa Dani s-a bucurat sincer sa ne revada, mai ales pe Mircea:
-V-am asteptat, mi-am facut ghiji, ne-a spus Dani.
4 June 2010 at 17:16
Vad ca de rolul deosebit de important jucat de tata - sustinere, amuzare, incurajare - nu se pomeneste nimic in relatare. Aceasta lipsa a cuvintelor ne doare.