Guest post by Tata
In fiecare vineri Dani merge cu mine la psihologoped, un drum destul de lung, dar cu care s-a obisnuit si care ne da sansa sa ne distram impreuna. Tocmai ca sa nu intervina plictiseala, mai ales ca e baiat mare deja, de cele mai multe ori schimbam traseul pe care mergem. Astazi, in caldura si aglomeratie, am ajuns pana la Universitate. Unde am asteptat. Si am asteptat. Si tot asa. Troleibuzul magic refuza sa vina.
Cum Dani deja nu mai avea rabdare, si mai aveam cam 20 de minute pana la ora programarii, am luat-o pe jos spre Foisorul de Foc, taind prin paienjenisul de stradute din stanga Pietei Rosetti. L-am convins simplu - Dani, vrei sa pornim intr-o aventura, ca Scooby Doo?
A fost foarte incantat sa schimbe drumul si a rezistat eroic. Pe stradutele cu nume romantice si case vechi am incercat sa-l pacalesc: Dani, ne-am pierdut, n-o sa mai iesim niciodata de aici. N-o s-o mai vedem pe mami, nici pe buni, nici pe Mircea. Dupa cateva momente mi-a retezat-o: Nu te mai smiorcai atat!
Pentru ca ulterior sa intre in joc si sa strige, mimand panica: Tata, ne-am pierdut pe strazile astea. O sa ramanem aici 100 de ani, fara apa, fara mancare! Si intr-un crescendo tragic: O sa murim aici! Nuuuuu!
Dupa sedinta de terapie, ca mai de fiecare data, i-am spus: Shall we retire? Niciodata pana azi nu mi-a raspuns, desi ii explicasem ce inseamna. Azi, dupa cateva secunde de gandire, a spus clar si tare: Yes. Primul nostru schimb de replici in engleza..
Acasa, desi era obosit, a inceput sa-i povesteasca lui Mircea ca a fost in aventura, ca Scooby Doo. Intelegi, Mircea, ca Scooby Doo. Si chiar inainte sa ajungem, mi-a cerut ca in fiecare vineri sa facem o aventura tip Scooby Doo. Prevad ca vineri va fi o zi chiar mai obositoare decat pana acum.
