Una dintre distractiile preferate ale baietilor, cand ajung seara acasa ori in weekend, este sa ne luptam. De regula in echipa, ei doi contra mea. Sunt in ultima vreme extraterestri din Ben 10 - transformari, cum le spun ei - si fac tot posibilul sa ma invineteasca prin tehnici si lovituri din cele mai diverse. Si, de cele mai multe ori, relativ dureroase. De unde si sfatul repetat al mamei - nu-l mai loviti pe tata, ca il defectati si nu se mai poate juca. Zadarnic. Dani devine Patru brate, Mircea devine Granit (si multe alte transformari, pe care nu le mai tin minte) si se lupta. Ne provocam. Nu stiu cat de ingroziti ar fi specialistii in cresterea armonioasa a copiilor, dar pe noi ne distreaza.
Cu doar cateva zile in urma eram pe cale sa imi accept din nou infrangerea in fata luptatorului Daniel, secondat de razboinicul Mircea. Si cand Dani imi cara pe cat putea lovituri distrugatoare, incurajat de un Mircea prudent retras, mama ne surprinde. Eu, ca tata, incep sa "plang" si sa ma vaiet ca am fost distrus, sunt pe moarte, ma sfarsesc.
Iar Dani, administrandu-mi lovitura finala: Iubirea doare, nu-i asa?
Scris de Tata, dupa o indelungata absenta de pe acest blog.
Scris de Tata, dupa o indelungata absenta de pe acest blog.
